M-am hotarat azi (6 ianuarie 2011) sa scriu povestea ingerasului nostru scump Ana Irina. Nu stiu de ce, cred ca m-ar linisti si vreau si eu sa vorbesc, ca orice mama, despre copilasul meu.
In ziua in care am aflat ca sunt insarcinata in acea noapte nu am prea dormit nici eu nici sotul meu, am fost amandoi atat de fericiti incat ni s-a parut un lucru iesit din comun.
In ziua in care am aflat ca sunt insarcinata in acea noapte nu am prea dormit nici eu nici sotul meu, am fost amandoi atat de fericiti incat ni s-a parut un lucru iesit din comun.
Am sunat parintii si pe surorile noastre si cu adevarat toti au fost atat de fericiti ca au plans. Si acum imi aduc aminte de reactia tuturor si cum mi-a spus mama foarte incantata ca s-a rugat la Maica Domnului sa ne dea un copilas.
M-am dus bineinteles imediat la medic pentru ca eram foarte incantata, din acea clipa ma duceam regulat si mereu povesteam tot ce aflam si ce vedeam si sotului, l-am implicat de la bun inceput si pe el cat de mult am putut si l-am dus si la ecograf si ii povesteam vrute si nevrute, tot ce citeam si ii descriam toate starile mele. Din clipa in care am aflat ca vom fi parinti candva in viitor, am inceput sa ne pregatit si sa facem nenumarate planuri fara sa ne dam seama ca planuisem atat de multe lucuri pe care sa le facem cu copilasul nostru...Ne gandeam in fiecare zi la ce vom face impreuna, iar dupa ce am aflat ca va fi fetita planurile erau si mai amanuntite si concrete. Daca gateam impreuna discutam ce ii vom face ei de mancare, daca mergeam cu masina undeva ne inchipuiam cum o s-o punem in scaunul de masina si o sa mergem cu ea la bunici...chiar si cand ma plimbam pe strada si mergeam acasa dupa servici imi inchipuiam cum o s-o plimb cu caruciorul.
Toata lumea a fost implicata si povesteam cu totii ce vom face si ce trebuie pregatit si tin minte ca am primit o groaza de lucuri chiar la inceputul sarcinii dupa putin timp dupa ce am anuntat pe cei dragi.
Toata lumea a fost implicata si povesteam cu totii ce vom face si ce trebuie pregatit si tin minte ca am primit o groaza de lucuri chiar la inceputul sarcinii dupa putin timp dupa ce am anuntat pe cei dragi.
La medic totul era bine, analizele, ecografiile...am fost chiar felicitate in cateva randuri pt sarcina.In sarcina nu mi-a fost rau decat nesemnificativ si mai mult de la oboseala (oboseala a fost singurul lucru de care m-am plans si asta pt ca ajungeam tarziu acasa si intr-adevar eram obosita), ma simteam bine si tin minte ca mama era uimita ca nu aveam chiar nimic si cat de bine ma simteam...In ultima luna au inceput sa ma doara mainile noaptea, imi amorteau si atunci cand strangeam degetele in pumn ma durea destul de tare, acest lucru a fost singurul lucru de care m-am plans cu adevarat si am spus si ginecologului si reomatologului si medicului de familie, care au zis ca e normal in sarcina si mi-au recomandat sa iau calciu si magneziu. Cam atat despre cele grele in sarcina mea...
Dupa ce am intrat in concediul pre natal totul a fost bine si eram din ce in ce mai nerabdatoare. Eram nesigura de data nasterii pt ca dupa prima zi a ultimului ciclu trebuia sa nasc in 23 decembrie dar ecograful si dublu testul spuneau ca de revelion sau chiar dupa. Eu m-am gandit ca trebuie sa tin mai degraba cont de cele medicale si nu ma prea asteptam sa nasc de Craciun.
Se pare ca mai bine ascultam de mine si de corpul meu pt ca dimineata pe la ora 10 in 23 decembrie 2010 (exact la 40 de saptamani)dupa ce m-am trezit si povesteam cu sotul meu am inceput sa simt ca s-a rupt membranele. M-a cuprins o teama mare dar si un extaz si o nerabdare de nedescris si nu stiam nici eu ce sa fac. Am ajuns la spital destul de repede si m-au internat cu membranele rupte dar inca fara dureri.
Din clipa aceea a inceput greul si acum ma doare cand imi trec prin fata ochilor toate acele clipe. Eu am tot asteptat si am tot asteptat, mi-au dat antibiotic si mi-au mai pus din cand in cand monitorul dar in rest se cam ocupau de celelalte femei care erau mai norocoase decat mine si mi se parea ca toate lumea naste numai eu nu...s-au schimbat 3 ture de moase pana sa nasc eu.In acea noapte am observat cand mi-au pus monitorul ca ceva nu e in regula, adica m-am speriat putin cand am vazut ca se aprinde ceva beculet la monitor dar si-a revenit si ma gandeam ca moasele si doctorita stiu ce fac.
Noaptea eu nu mai puteam sa vorbesc cu familia la telefon pt ca imi era foarte greu si toata lumea se astepta sa nasc de mult pt ca eu am fost intrenata cu membrana rupta deja de la ora 11 si se pare ca nu e ok sa astepti cu apa rupta foarte mult timp, trebuie sa te ajute sa nasti. Familia a inceput sa sune la moase la sectia de nasteri unde ma aflam,au sunat si alti medici pentru mine cunostinte apropiate, moasele s-au simtit ofensate si s-a vazut in comporamentul lor.
Mai spre dimineata durerile erau foarte mari si simteam ca nu mai pot....moasele nici nu ma mai intrebau cum sunt, nu mi-a mai fost pus un monitor de ceva timp la burtica si veneau doar dupa colt si se uitau in camera la mine (oare ce insemna asta...hai sa vedem daca nu a lesinat si cam atat...? sau poate acesta e protocolul cum ziceau).
Dupa ce am intrat in concediul pre natal totul a fost bine si eram din ce in ce mai nerabdatoare. Eram nesigura de data nasterii pt ca dupa prima zi a ultimului ciclu trebuia sa nasc in 23 decembrie dar ecograful si dublu testul spuneau ca de revelion sau chiar dupa. Eu m-am gandit ca trebuie sa tin mai degraba cont de cele medicale si nu ma prea asteptam sa nasc de Craciun.
Se pare ca mai bine ascultam de mine si de corpul meu pt ca dimineata pe la ora 10 in 23 decembrie 2010 (exact la 40 de saptamani)dupa ce m-am trezit si povesteam cu sotul meu am inceput sa simt ca s-a rupt membranele. M-a cuprins o teama mare dar si un extaz si o nerabdare de nedescris si nu stiam nici eu ce sa fac. Am ajuns la spital destul de repede si m-au internat cu membranele rupte dar inca fara dureri.
Din clipa aceea a inceput greul si acum ma doare cand imi trec prin fata ochilor toate acele clipe. Eu am tot asteptat si am tot asteptat, mi-au dat antibiotic si mi-au mai pus din cand in cand monitorul dar in rest se cam ocupau de celelalte femei care erau mai norocoase decat mine si mi se parea ca toate lumea naste numai eu nu...s-au schimbat 3 ture de moase pana sa nasc eu.In acea noapte am observat cand mi-au pus monitorul ca ceva nu e in regula, adica m-am speriat putin cand am vazut ca se aprinde ceva beculet la monitor dar si-a revenit si ma gandeam ca moasele si doctorita stiu ce fac.
Noaptea eu nu mai puteam sa vorbesc cu familia la telefon pt ca imi era foarte greu si toata lumea se astepta sa nasc de mult pt ca eu am fost intrenata cu membrana rupta deja de la ora 11 si se pare ca nu e ok sa astepti cu apa rupta foarte mult timp, trebuie sa te ajute sa nasti. Familia a inceput sa sune la moase la sectia de nasteri unde ma aflam,au sunat si alti medici pentru mine cunostinte apropiate, moasele s-au simtit ofensate si s-a vazut in comporamentul lor.
Mai spre dimineata durerile erau foarte mari si simteam ca nu mai pot....moasele nici nu ma mai intrebau cum sunt, nu mi-a mai fost pus un monitor de ceva timp la burtica si veneau doar dupa colt si se uitau in camera la mine (oare ce insemna asta...hai sa vedem daca nu a lesinat si cam atat...? sau poate acesta e protocolul cum ziceau).
Unii ar spune ca exagerez si ca incerc sa caut sa ma descarc pe cineva dar nu exagerez deloc si consider ca la noi din pacate multe trebuie sa se mai schimbe ca sa putem spune ca primim in maternitate ingrijirea si compasiunea necesara.
Dupa o vreme a venit si doctorita (care venea pleca, venea pleca ca mai avuse si alta pacienta) si i-am zis sa facem cezariana dar mi-a zis foarte foarte calm ca facem o injectie (se refera la anestezia peridurala), ne linistim si apoi incercam sa nasc. Intr-un tarziu mai spre dimineata mi-au zis sa astept sa-mi treaca o contractie si apoi sa ma duc repede in sala de nasteri, camera alaturata salonului in care asteptam eu. Intr-adevar mi-au facut anestezia...cam o ora jumate am stat mai linistita ca simtisem ca pur si simplu nu mai pot si lumea din jur nu vede...dupa aceea nu stiu cat a durat dar am nascut cu o moasa pe la 11.05 pe fetita mea.
Nu pot sa uit acele clipe, am simtit ca sunt intr-un vis si dupa ce a plans destul de incet, mi-au dat-o in brate. Era atat de aproape de fata mea ca mi-am dat silinta sa ma uit la fata ei scumpa...era calduta si se foia un pic...mi-am zis in minte ca seamana foarte tare cu sotul meu, am fost uimita ca a deschis ochisorii si apoi mi-au luat-o.
Tot ce am simtit atunci as putea descrie in foarte multe cuvinte si asta deoarece nici un cuvant nu poate descrie fericirea care m-a cuprins.
Au plecat repede cu ea si dupa ce am fost cusuta a intrat si sotul meu si mi-a zis ca a vazut-o (atunci a reusit sa-i faca si o poza...noroc ca a intrebat cine este si cand i-au spus le-a oprit pe moase).
Am nascut in 24 decembrie pe fetita noastra scumpa, a venit sa vesteasca nasterea Domnului.
In dupa masa acelei zile mi-au zis ca nu mi-o pot aduce in salon pentru ca are ceva.
In acea clipa am simtit ceva aproape ireal, un sentiment de soc si parca mi s-a luat rasuflarea desi nu stiam inca exact ce se intamplase eu am avut o stare ciudata.
Acea stare ciudata am simtit-o si inainte sa nasc. Nu stiu cum sa explic dar si cand am fost gravida mai ales cand stiam ca se apropie sa nasc simteam o neliniste in suflet si chiar plangeam de nenumarate ori din cauza asta, era vorba de frica dar nu ca imi era groaza sa nasc, nu imi era frica de durere, imi era pur si simplu frica de ceva...si de spital.
Am fugit la neonatologie si doctorita de garda mi-a zis ca nu este bine si ca are in stomacel sange si ca o curata...m-a intrebat ce am patit si cum a fost sarcina, tot felul de lucruri la care eu raspuneam ca nu am avut nimic, nu stiu ce se intampla.
Acea stare ciudata am simtit-o si inainte sa nasc. Nu stiu cum sa explic dar si cand am fost gravida mai ales cand stiam ca se apropie sa nasc simteam o neliniste in suflet si chiar plangeam de nenumarate ori din cauza asta, era vorba de frica dar nu ca imi era groaza sa nasc, nu imi era frica de durere, imi era pur si simplu frica de ceva...si de spital.
Am fugit la neonatologie si doctorita de garda mi-a zis ca nu este bine si ca are in stomacel sange si ca o curata...m-a intrebat ce am patit si cum a fost sarcina, tot felul de lucruri la care eu raspuneam ca nu am avut nimic, nu stiu ce se intampla.
Asa tare ma durea sufletul cand am vazut-o cum statea si se chinuia sa suga o tetina pe care i-au dat-o moasele...imi venea s-o iau in brate si s-o ajut, sa ii dau eu sa suga, parca urla din interiorul meu instinctul de mama si trebuia sa fiu cuminte sa ma rerag si sa le las pe doctorite sa-si fata treaba, sa nu cumva sa deranjez, sa nu cumva sa plang si sa ma agit pe acolo.
L-am sunat pe sotul meu, am sunat parintii. Din acea clipa s-au dat o gramada de telefoane si s-au pus nenumarate intrebari. Doctorita la un moment dat ne-a zis ca e mai bine, ca i-au facut si analize de anemie si au iesit bine si nici sange in stomacel pare sa nu mai aibe, ceea ce inseamna ca a inghitit de la mine din burtica, dar totusi nu se stie.
L-am sunat pe sotul meu, am sunat parintii. Din acea clipa s-au dat o gramada de telefoane si s-au pus nenumarate intrebari. Doctorita la un moment dat ne-a zis ca e mai bine, ca i-au facut si analize de anemie si au iesit bine si nici sange in stomacel pare sa nu mai aibe, ceea ce inseamna ca a inghitit de la mine din burtica, dar totusi nu se stie.
Mi-au spus chiar ca pot sa-i duc lapte sa-i dea. Eram asa agitata cand mi-au zis si am reusit cu greu sa-i duc ( nascusem doar de o zi, si ma si durea, dar am reusit...orice pt fetita mea).
Sotul meu a stat mult cu mine in spital, impreuna ne era mult mai bine si ne ceream de nenumarate ori iertare mamicii care dormea in salon cu mine, dar acum nu-mi pot inchipui cum era sa trec prin acele clipe singura sau despariti unii de altii.
Am mers la neonatologie incet si cu dureri cat de des ma lasau (la 3 ore puteai duce lapte pt copilasi)si stateam putin si ma uitam la Ana si uneori ii spuneam pe nume, ii spuneam incet ca sa nu deranjam Ana...Ana...Ana... si ea deschidea ochii....cred ca simtea ca mamica ei e acolo cu ea. Am insistat sa intre si Emanuil,sotul meu, s-o vada pt ca stiam cat de important ar fi si pentrut el si pentru Ana sa se cunoasca, sa se simta. Atunci l-au lasat si pe el si i-a facut cu mobilul a doua poza cand dormea dragutica si scumpa. Avem doua poze cu Ana Irina si nenumarate imagini in memoria noastra.
Desi ne anuntasera ca este stabila din senin sotul meu a venit cu propunerea s-o botezam. Am botezat-o in 25 dupa masa si i-am pus numele Ana Irina si eu am plans pe tot parcursul rugaciunilor.
Ne-am mai linistit...dar in acea seara mi-au zis ca nu mai poate respira singura, ca se simte mai rau. Cum se simte mai rau daca acum era bine si stabila? eram la neonatologie si am auzit alarma aparatului care era pus langa patutul ei. L-am sunat pe sotul meu seara tarziu sa vina...asteptam in holul neonatologiei ca sa iese doctorita sa-mi spuna ce se intampla dar pt ca alarma nu se mai oprea mi-am dat seama ca n-o poate stabiliza si de aceea nu poate iesi. Eu nu am vrut sa plec, am ramas acolo si am asteptat cu dureri de stomca si un nod in gat. A venit doctorita de garda, alta decat in ziua precedenta si mi-a zis ca e rau...venise si sotul meu. In acea noapte am simtit ca cineva ne da putere, ne plimbam de la meu salon la alt etaj la neonatologie sa vedem ce face Ana noastra.
Sotul meu a stat mult cu mine in spital, impreuna ne era mult mai bine si ne ceream de nenumarate ori iertare mamicii care dormea in salon cu mine, dar acum nu-mi pot inchipui cum era sa trec prin acele clipe singura sau despariti unii de altii.
Am mers la neonatologie incet si cu dureri cat de des ma lasau (la 3 ore puteai duce lapte pt copilasi)si stateam putin si ma uitam la Ana si uneori ii spuneam pe nume, ii spuneam incet ca sa nu deranjam Ana...Ana...Ana... si ea deschidea ochii....cred ca simtea ca mamica ei e acolo cu ea. Am insistat sa intre si Emanuil,sotul meu, s-o vada pt ca stiam cat de important ar fi si pentrut el si pentru Ana sa se cunoasca, sa se simta. Atunci l-au lasat si pe el si i-a facut cu mobilul a doua poza cand dormea dragutica si scumpa. Avem doua poze cu Ana Irina si nenumarate imagini in memoria noastra.
Desi ne anuntasera ca este stabila din senin sotul meu a venit cu propunerea s-o botezam. Am botezat-o in 25 dupa masa si i-am pus numele Ana Irina si eu am plans pe tot parcursul rugaciunilor.
Ne-am mai linistit...dar in acea seara mi-au zis ca nu mai poate respira singura, ca se simte mai rau. Cum se simte mai rau daca acum era bine si stabila? eram la neonatologie si am auzit alarma aparatului care era pus langa patutul ei. L-am sunat pe sotul meu seara tarziu sa vina...asteptam in holul neonatologiei ca sa iese doctorita sa-mi spuna ce se intampla dar pt ca alarma nu se mai oprea mi-am dat seama ca n-o poate stabiliza si de aceea nu poate iesi. Eu nu am vrut sa plec, am ramas acolo si am asteptat cu dureri de stomca si un nod in gat. A venit doctorita de garda, alta decat in ziua precedenta si mi-a zis ca e rau...venise si sotul meu. In acea noapte am simtit ca cineva ne da putere, ne plimbam de la meu salon la alt etaj la neonatologie sa vedem ce face Ana noastra.
Desi pare ciudat ce spun, ne gandeam mai mult cum putem sa fim cat de mult acolo, alaturi de ea decat sa intreb ce are, ce se intampla.
In noaptea de 25 spre 26 am ramas pe hol in sectia de neonatologie, sotul meu la capatul holului eu chiar in fata camerei unde o tineau. Strigau dupa mama, intram, ma uitam la ea si o atingeam pe manuta apoi ma scoteau afara pentru ca hotarau sa-i mai faca ceva si iarasi asteptam...
L-a chemat pe sotul meu sa-l tin de mana, sa-l imbratisez si s-o vada si el...am insistat, nu ma interesa daca nu convenea cuiva (tatii nu aveau voie acolo), stim eu ca asa e mai bine ca s-a simtit si el tatic chiar daca doar pt cateva zile. Am ramas amandoi unul langa altul toata noaptea in fata camerei. Ne uitam la medici cum se miscau in jurul ei si mai zaream cate-o manuta si caputul si apoi iarasi nu mai vedeam nimic dar ne rugam si ne rugam amandoi sa se intample o minune.
Dimineata pe la 6 a murit si ne-am uitat la ea si parea mai mult linistita si nu chinuita ca in clipele precedente si am sarutat-o peste tot. Stateam amandoi in fata ei si ne uitam la ea si sorbeam fiecare imagine in memoria noastra ca sa n-o uitam. Vai....ce frumusica era si atunci am luat-o pentru a doua oara in brate si nu pot explica ce am simtit...am sarutat-o pe frunte si pe urechiute si i-am dat-o si sotului meu care a plans cum nu l-am vazut niciodata. Incercam sa ne luam ramas bun si ne spuneam unul altuia ce ni se pare ca seamana cu noi: uite ce picioruse are, uite ca ochisorii sunt ai meu si nasucul al tau... si desi plangeam in continuu parca simteam ca nu plang. Sotul meu i-a facut cu manuta ei o cruce si s-a rugat si eu i-am zis: du-te linistita mama scumpa, odihneste-te ca te-ai luptat destul pt noi... si apoi a trebuit sa plecam.
Cu toata durerea in suflet, durere care simt ca nu va trece niciodata, am multumit lui Dumnezeu ca am putut fi alaturi de ea, ca nu a murit la nastere, i-am multumit ca ne iubeste atat de mult si ne-a lasat-o cateva zile s-o iubim si noi ca doi parinti care si-au asteptat copilul mai mult ca orice pe lume.
Cand am plecat din spital in acea dimineata si am intrat in casa am plans amandoi in hohote si am simtit cu adevarat ca s-a rupt ceva din sufletul nostru. Ne-am uitat la patutul pe care i l-am pregatit, la cadoutul ei de sub bradut, la papuceii minunati pe care i-a primit, la cercelusii pe care i-am cumparat, la tot... ne-am intors acasa fara copilasul nostru, fara fetita noastra frumoasa.
Am inmormantat-o a treia zi cu rugaciuni multe si cu cantece frumoase, inconjurata de multi trandafiri albi si multi multi preoti, langa bunicul ei.
Ieri s-au implinit 6 saptamani si am avut parastasul si desi am botezat-o in spital lucru pt care si acum ii multumesc cu ardoare lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa se implineasca, tot ma gandesc cum ar fi fost ca sa mergem cu toti cei dragi la botez la 6 saptamani si nu sa mergem la mormantul ei.
Stiu ca cei din jurul meu nu ma pot intelege cu adevarat, stiu ca pentru multi e un bebe dragut care a murit si un capitol care trebuie inchis ca sa nu mai doara asa tare, dar pentru mine este fetita noastra, dragostea noastra, o parte din mine, nu o voi uita niciodata si o voi aminti mereu. Intr-un fel nu vreau sa ma inteleaga nimeni, nu doresc nimanui sa inteleaga prin ce trec. Din pacate cu toate acestea sunt mamici de ingeri care stiu prin ce trec eu si m-a ajutat sa vorbesc cu ele, le multumesc mult.
Dupa ce am venit din spital mi-a fost chiar mai rau ca acolo si simteam ca trebuie sa sterg urmele sarcinii. Nu am suportat sa stau fara sotul meu nici o clipa si nu am suportat sa ma ating pe burtica.
In clipa aceasta, dupa 6 saptamani, imi dau silinta...am zile si zile,zile de progres si altele de regres...Stiu acum ca mamicile de ingeri vor avea mereu un alt cotidian, "normalitatea"lor va fi mereu pregnata de gandul la ingerasul lor.
Intr-adevar sa nasti un copilas este cel mai minunat lucru de pe pamant. Acum sunt mami de ingeras si de cate ori imi arde sufletul ma gandesc ca ea este intr-un loc fara durere si suspinare si ii este foarte bine acolo si ma mai gandesc la ce a scris o alta mami de ingerasi (redau cat imi aduc aminte): In ceruri erau multi ingerasi care tineau in mana o lumanare si erau minunati si veseli. Era insa un ingerasi printre ei care era trist si avea lumanarea stinsa. L-au intrebat de ce este trist si el le-a raspuns ca mami a lui plange de tristete si lumanarea lui se stinge mereu...si si-ar dori ca mami sa nu mai planga ca sa fie si el fericit ca ceilalti ingeras.
Aceasta povestioara imi mai da uneori puterea sa inteleg ca ingerasii nostri sunt linistiti intr-un loc minunat.
Mami si tati te iubesc Ana Irina.
In noaptea de 25 spre 26 am ramas pe hol in sectia de neonatologie, sotul meu la capatul holului eu chiar in fata camerei unde o tineau. Strigau dupa mama, intram, ma uitam la ea si o atingeam pe manuta apoi ma scoteau afara pentru ca hotarau sa-i mai faca ceva si iarasi asteptam...
L-a chemat pe sotul meu sa-l tin de mana, sa-l imbratisez si s-o vada si el...am insistat, nu ma interesa daca nu convenea cuiva (tatii nu aveau voie acolo), stim eu ca asa e mai bine ca s-a simtit si el tatic chiar daca doar pt cateva zile. Am ramas amandoi unul langa altul toata noaptea in fata camerei. Ne uitam la medici cum se miscau in jurul ei si mai zaream cate-o manuta si caputul si apoi iarasi nu mai vedeam nimic dar ne rugam si ne rugam amandoi sa se intample o minune.
Dimineata pe la 6 a murit si ne-am uitat la ea si parea mai mult linistita si nu chinuita ca in clipele precedente si am sarutat-o peste tot. Stateam amandoi in fata ei si ne uitam la ea si sorbeam fiecare imagine in memoria noastra ca sa n-o uitam. Vai....ce frumusica era si atunci am luat-o pentru a doua oara in brate si nu pot explica ce am simtit...am sarutat-o pe frunte si pe urechiute si i-am dat-o si sotului meu care a plans cum nu l-am vazut niciodata. Incercam sa ne luam ramas bun si ne spuneam unul altuia ce ni se pare ca seamana cu noi: uite ce picioruse are, uite ca ochisorii sunt ai meu si nasucul al tau... si desi plangeam in continuu parca simteam ca nu plang. Sotul meu i-a facut cu manuta ei o cruce si s-a rugat si eu i-am zis: du-te linistita mama scumpa, odihneste-te ca te-ai luptat destul pt noi... si apoi a trebuit sa plecam.
Cu toata durerea in suflet, durere care simt ca nu va trece niciodata, am multumit lui Dumnezeu ca am putut fi alaturi de ea, ca nu a murit la nastere, i-am multumit ca ne iubeste atat de mult si ne-a lasat-o cateva zile s-o iubim si noi ca doi parinti care si-au asteptat copilul mai mult ca orice pe lume.
Cand am plecat din spital in acea dimineata si am intrat in casa am plans amandoi in hohote si am simtit cu adevarat ca s-a rupt ceva din sufletul nostru. Ne-am uitat la patutul pe care i l-am pregatit, la cadoutul ei de sub bradut, la papuceii minunati pe care i-a primit, la cercelusii pe care i-am cumparat, la tot... ne-am intors acasa fara copilasul nostru, fara fetita noastra frumoasa.
Am inmormantat-o a treia zi cu rugaciuni multe si cu cantece frumoase, inconjurata de multi trandafiri albi si multi multi preoti, langa bunicul ei.
Ieri s-au implinit 6 saptamani si am avut parastasul si desi am botezat-o in spital lucru pt care si acum ii multumesc cu ardoare lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sa se implineasca, tot ma gandesc cum ar fi fost ca sa mergem cu toti cei dragi la botez la 6 saptamani si nu sa mergem la mormantul ei.
Stiu ca cei din jurul meu nu ma pot intelege cu adevarat, stiu ca pentru multi e un bebe dragut care a murit si un capitol care trebuie inchis ca sa nu mai doara asa tare, dar pentru mine este fetita noastra, dragostea noastra, o parte din mine, nu o voi uita niciodata si o voi aminti mereu. Intr-un fel nu vreau sa ma inteleaga nimeni, nu doresc nimanui sa inteleaga prin ce trec. Din pacate cu toate acestea sunt mamici de ingeri care stiu prin ce trec eu si m-a ajutat sa vorbesc cu ele, le multumesc mult.
Dupa ce am venit din spital mi-a fost chiar mai rau ca acolo si simteam ca trebuie sa sterg urmele sarcinii. Nu am suportat sa stau fara sotul meu nici o clipa si nu am suportat sa ma ating pe burtica.
In clipa aceasta, dupa 6 saptamani, imi dau silinta...am zile si zile,zile de progres si altele de regres...Stiu acum ca mamicile de ingeri vor avea mereu un alt cotidian, "normalitatea"lor va fi mereu pregnata de gandul la ingerasul lor.
Intr-adevar sa nasti un copilas este cel mai minunat lucru de pe pamant. Acum sunt mami de ingeras si de cate ori imi arde sufletul ma gandesc ca ea este intr-un loc fara durere si suspinare si ii este foarte bine acolo si ma mai gandesc la ce a scris o alta mami de ingerasi (redau cat imi aduc aminte): In ceruri erau multi ingerasi care tineau in mana o lumanare si erau minunati si veseli. Era insa un ingerasi printre ei care era trist si avea lumanarea stinsa. L-au intrebat de ce este trist si el le-a raspuns ca mami a lui plange de tristete si lumanarea lui se stinge mereu...si si-ar dori ca mami sa nu mai planga ca sa fie si el fericit ca ceilalti ingeras.
Aceasta povestioara imi mai da uneori puterea sa inteleg ca ingerasii nostri sunt linistiti intr-un loc minunat.
Mami si tati te iubesc Ana Irina.
